Cronici de teatru radiofonic

„Mantaua” sau „Fâșia Gogol”

de CRISTINA CHIRVASIE

cronica de teatru cristina chirvasie gogol mantaua dramatizare de pusa roth

Cred că la granița dintre real și ficțiune există o fâșie neutră, o zonă în care ordinea normalului nu dejoacă alegoria și nici absurdul nu corodează adevărul. Aș numi-o fâșia Gogol. Un spațiu în care iluzia duce la simulacre grotești, fără a disturba mesajul. Acesta este palierul creator pe care l-a ales cel mai glumeţ scriitor al ruşilor, cum îl numea Eminescu pe fantasticul Gogol. Nu e greu de imaginat cum ar fi arătat nuvelistica și, în general, întreaga operă a unui Gogol al secolului XXI. Cred că ceea ce scria Vissarion Belinski, unul dintre cei mai buni critici și filozofi realiști ai literaturii slave, contemporan cu autorulSufletelor moarte, care pe la apusul prea scurtei sale vieți îi scria lui Gogol o scrisoare rămasă celebră, ar fi fost valabil și astăzi. Extrapolând întrebarea la ceea ce reprezintă întreaga operă a lui Gogol și nu numai nuvelistica sa, mă raliez și eu răspunsului lui Belinski. Ce este opera lui Gogol, așadar? „O comedie care începe cu prostii, continuă cu prostii, se termină cu lacrimi și care, în cele din urmă, se cheamă viață.”

Gogol la Kiev, portret de F. Miller

Gogol la Kiev, portret de  F. Miller

Gogol nu a fost un autor obișnuit care a scris despre oameni neobișnuiți. Ci, mai degrabă, un autor năstrușnic, singular și paradoxal, care a scris colosal despre oamenii obișnuiți, despre habitudinile lor care țin mai mult de intima lor existență, despre lăuntrul care dă pe dinafară, despre clocotul ascuns subcapacul unei melancolii de nepătruns, nimicitoare de suflete.

Pentru mine Gogol este unul dintre cei mai sinceri scriitori ai secolului XIX. Și cred că această virtute a spiritului său i-a transformat literatura într-o mănușăaruncată contemporaneității. De cele mai multe ori scriitorii aleg comoda perspectivă a interogării. Se spune că asta trebuie să facă un scriitor adevărat. Să contextualizeze întrebările, să extragă din tumultul unei lumi care alege să trăiască sub nivelul înzestrărilor sale intelectuale, într-un confort paraplegic, ceea ce oamenii nu vor și nu mai pot să facă. Gogol însă a încercat să nu lase întrebările fără răspuns. Or, unde este locul în care gestează și se nasc întrebările? Și unde se găsesc răspunsurile? În Spovedania sa de scriitor, Gogol recunoștea că a reușit numai acolo unde s-a inspirat din realitate, fantezia nedezvăluindu-i nimic din ceea ce ochii lui să nu fi observat în natură. Așadar, fâșia despre care vă vorbeam este intervalul pe care Gogol l-a ales ca filtru întrece și este.

mantaua-gogol-dramatizare-pusa-roth tnr

În anul 2004, Teatrul Național Radiofonic a adus în undă poate cea mai frumoasă nuvelă a literaturii ruse moderne, Mantaua. Nuvela-matcă a operei lui Gogol, dramatizată cu finețe și nerv de scriitoarea Pușa Roth după traducerea Silviei Cucu,  poartă amprenta regizorală de neegalat a lui Cristian Munteanu.

De această dată figurile de carton, despre care scriam în cronica unui alt spectacol radiofonic, Scene din viața lumii mari, o adaptare a trei fragmente dramatice aparținând lui Gogol, semnată de aceeași excelentă scriitoare, se proiectează în oglinda burlescă a realității, valsând în spațiul derizoriului.

St. Petersburg Palatul Peterhof painting by Vasiliy Sadovnikov,1840

Vasilii Sadovnikov, Sankt Petersburg (Palatul Peterhof), 1840

Aparent, Mantaua lui Gogol este un text facil, cu un parcurs aproape intuibil de cititorul versat, al cărui final pare un pic deplasat și straniu, ca într-unul dintre episoadele celebrului serial tv Povestiri cu final neașteptat. Spectacolul lui Cristian Munteanu demostrează însă contrariul, el găsind cheile care descuie realitatea. O realitate nu numai ca cea a anilor 1839–1841, când Gogol scria Șinel (Mantaua), ci identică cu cea a anului 2004, anul producerii spectacolului. O situație similară se putea ascunde în paginile oricărui tabloid sau jurnal de știri de senzație. Aceleași mecanisme sociale, aceleași personaje, aceleași obsesii și micimi, aceeași umilință, aceleași patimi, aceeași dezumanizare. O patimă, un jaf, o moarte și… o fantomă. Note pe un portativ universal.

Realitatea i l-a împrumutat lui Gogol pe insignifiantul Akaki Akakievici Başmacikin, lăsându-l să-și culeagă reperele din chiar interiorul său biografic. După moartea lui Gogol-tatăl, veniturile familiei s-au diminuat simțitor. O moșie ipotecată, o mamă care nu mai reușea să administreze gospodăria l-au determinat pe Nikolai Vasilievici să-și caute o slujbă la Petersburg, devenind funcționar la Departamentul Domeniilor, unde cu greu a reușit să ajungă la funcția de subșef de birou. Lipsurile, mizeria și tristețea s-au așternut în viața lui Gogol, chiar dacă acesta izbutea să frecventeze cu regularitate cursurile secției de pictură de la Academia de Arte. Într-o scrisoare pe care i-a trimis-o mamei sale în această perioadă scria: „Cu gerul m-am obișnuit puțin căci toată iarna am dus-o în mantaua de vară.” O ironie a sorții care a dat naștere unui personaj-cheie al literaturii universale, poate cel mai banal om despre care s-a scris vreodată.

St Petersburg, Winter Palace, wood engraving c. 1880

Sankt Petersburg, Palatul de iarnă, gravură pe lemn, c. 1880

Akaki Akakievici Başmacikin. „Omul-muscă”. Burlacul bătrân și meschin, care parcă s-a născut odată cu mantaua sa și care își duce existența cu o placiditate stupidă, ca o păpușă mecanică ale cărui resorturi sunt acționate de un demon inert, își devoalează în magistrala interpretare a lui Virgil Ogășanu întregul arsenal psihologic cu care a fost înzestrat. Într-un crescendo impresionant, Virgil Ogășanu își îmbăiază personajul când în apele limpezi ale unui comic debordant, când în adâncul unui dramatism cutremurător. Ceea ce dă un plus de valoare spectacolului lui Cristian Munteanu este tocmai acest balans între comedie și dramă pe care l-a descifrat în profunzime, dovadă fiind și distribuirea întriunghiul-cheie a unor actori care știu să jongleze cu cele două registre dramatice cu o ușurință și o profunditate esențiale. Virgil Ogășanu – Tamara Buciuceanu-Botez (Agapia Vasilievna) și Mircea Albulescu (croitorul de cartier Petrovici). Un triunghi radiofonic ideal pentru a crea tabloul sonor al nuvelei lui Gogol. Bătrâna Agapia, în interpretarea excelentissimei Tamara Buciuceanu-Botez, este decapată în profunzime până când lăuntrul ei rodește, spre final, la ieșirea dintr-o platitudine care părea definitivă. Martoră a nebuniei lui Akaki, nebunie născută din acea furie de nestăvilit a omului răbdător, Agapia(re)învie din durere și disperare, ca o tulburare a apei stătutea ființei sale. Petrovici (re)învie și el o dată cu mantaua cea nouă. Aș spune că Mircea Albulescu izbutește să-șiridice personajul cu o treaptă mai sus decât cel pe care l-a creat Gogol. Cu o abilitate desăvârșită, Mircea Albulescu își deposedează personajul de mediocritate și scoate la iveală perla Petrovici. Un personaj aparent secundar transformat într-o vedetă.

virgil ogasanu tamara buciuceanu mircea albulescu mantaua pusa roth

Cei patru funcționari, colegii lui Akaki, interpretați admirabil, cu tente kafkiene, de actorii Petru Lupu, Petre Moraru, Dan Condurache și Mircea Constantinescu, devin în viziunea lui Cristian Munteanu un soi de personaj colectiv, care se contrapune sonor cu corul care împănează cu cântece rusești spectacolul. Un personaj colectiv, individualizat cardinal de caractere sincretice. Unul dintre cluurile excepționale ale spectacolului.

Povestea lui Akaki, scrisă de un iubitor fără de margini al adevărului și al demnității umane, frământată de mâinile unei neobosite râvnitoare într-ale teatrului și dospită de mintea unuia dintre cei mai creativi regizori pe care i-a avut Teatrul Național Radiofonic, nu este doar un joc de măști, ci devine pricină a unei savuroase comedii. Și, în mod paradoxal, seamănă întrucâtva cu mantaua cea veche a lui Akaki, pentru că el este impregnat cu durere și bucurie, cu lacrimi și zâmbete, într-un cuvânt, cu suflet. Căci ce este altceva este viața decât ocomedie pentru omul de spirit și o tragedie pentru omul de suflet, cum bine spunea Jonathan Swift?

Mantaua, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui N. V. Gogol.Traducere de Silvia Cucu. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Virgil Ogăşanu, Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Alexandru Repan, Dan Condurache, Petre Lupu, Virginia Mirea, Mircea Constantinescu, Petre Moraru, Julieta Strâmbeanu, Ioan Chelaru, Papil Panduru, Gheorghe Buznea, Nicolae Călugăriţa, Marius Călugăriţa, Sorin Gheorghiu, Gheorghe Pufulete. Redactor: Costin Tuchilă. Muzica originală: George Marcu. Au interpretat: Ioan Ștefan Albert, Aurel Tănase, Valeriu David, Cristian Coandă, Emil Sassu, Lucian Maxim (percuție)Regia de studio: Janina Dicu.  Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Data difuzării în premieră: 8 februarie 2004. Înregistrare redifuzată miercuri, 5 august 2015, la ora 0.30, la Radio România Cultural.

Fragmente din spectacol

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

Revista Teatrală Radio, 9 august 2015

© Cristina Chirvasie, Revista Teatrală Radio

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: