Amintiri din comunism

Site în construcție.

Erau trei în fotografie: în cămăşi verzi, cu centură neagră în diagonală. Stăteau în poziţie de drepţi, cu picioarele uşor crăcănate, bine înfipte în pământ. În spatele lor se vedea o construcţie, un fel de baracă de lemn, în câmp. Privind atent fotografia îngălbenită, puteai observa un amănunt: cei trei viteji membri ai Legiunii erau desculţi. Printre degetele picioarelor ieșea, veselă, iarba. Aveau privirea fixă, hotărâtă, de oameni gata oricând să treacă la acțiune. Și, desigur, erau mândri de cămășile lor verzi și de centurile negre. Își înrămaseră, toți trei, fotografiile și le puseseră în perete, să fie admirate.

Fotografiile stătuseră cuminți, ani buni, pe perete, dar acum timpurile se schimbaseră și nu mai era nici un semn că vor mai putea îmbrăca vreodată cămășile verzi. Mai mult decât atât, popa din sat, care nu apucase să se fotografieze la vremea respectivă, se îngrozi când, umblând cu botezul, văzu în casele celor trei creștini fotografiile. Ștergându-se la ochi și mormăind o rugăciune, îi sfătui să distrugă repede fotografiile, cu rame cu tot și să dea foc cămășilor verzi, noaptea, ca să nu-i vadă nimeni. Abia atunci cei trei înțeleseră că nu era glumă, că vremurile când ei pozau mândri nu se mai puteau întoarce. Că părintele, care îi dusese pe ei de mână și-i înscrisese în Legiune, știa mai bine mersul vremurilor. Totuși, nu se puteau împăca cu gândul să arunce frumusețe de fotografii. Erau tineri încă și curajul nu-i părăsise. Unul puse cu grijă fotografia înrămată într-un sac de pânză și o îngropă în fundul grădinii. Celălalt, mult mai curajos, o ascunse sub pat, între două ștergare vechi. Despre soarta celei de-a treia fotografii, nu deținem amănunte; știm doar că, după vizita părintelui cu botezul, proprietarul ei murise într-un accident de tren. Gurile rele spuneau că se băgase, nu se știe de ce, sub un vagon de marfă și că trenul pornise mai repede decât se aștepta el.

Acum primăvara era pe sfârșite. Un ins cu șapcă, reprezentant al vremurilor noi, venise la ei în comună și, întrebând din poartă în poartă, îi găsi acasă. Le comunică scurt că sunt așteptați a doua zi, la ora 7, la raionul de partid. Le dădu adresa și le spuse cu voce aspră să nu îndrăznească să întârzie.

Orele treceau greu. Nu se puteau dumiri de ce sunt chemați, tocmai ei și tocmai la raionul de partid și încă la prima oră. Bătură în poartă la părintele. La început, părintele dădu din umeri dar, la rugămințile lor, se strădui să-i liniștească pe bieții creștini: aflase că unii ca ei, care nici măcar nu fuseseră înscriși în Legiune, ci doar pârâți că ar fi fost, fuseseră săltați cu duba. Asta auzise de la preotul din satul vecin. Dar să te cheme la raion, asta nu mai auzise. Deci, bâigui părintele, e bine să se ducă, nu crede că ar fi rost de dubă.

Deși nu erau întru totul convinși că la raion nu e rost de dubă, plecară înainte de răsăritul soarelui. Până la raion era ceva cale, ei nu avuseseră niciodată căruță, nici cal, iar căruțele și caii din sat fuseseră luați la colectivă. După soare, nu era încă ora șapte când ajunseră la raionul de partid. Acolo, în perete, era un ceas cu cuc. Aparținuse, ca și casa, unui dușman al poporului. Ceasul arăta șapte fără câteva minute. O femeie între două vârste se răsti la ei, spunându-le să aștepte pe hol. Așteptară ei vreo jumătate de ceas, poate și mai bine. Ce-i drept, îi cam luase somnul și când tocmai ațipiseră cumsecade, se treziră într-o odaie mare, cu un birou și un scaun. Pe scaun stătea un individ în costum, cu cravată și șapcă bine îndesată pe cap. Vorbea precipitat și din prima frază nu înțeleseră decât cuvintele „secretar” și „raion”. De frică, stăteau în poziție de drepți, ca odinioară în fotografie. Erau tot în picioarele goale, numai cămășile erau altele, cenușii. Avuseseră mai de mult și cămăși albe dar li se rupseseră. Nădragii erau tot cenușii, rupți la spate, dar cum stăteau lipiți de perete, nu se vedea. Tovarășul secretar le explică într-o frază că partidul îi alesese pe ei, oameni de nădejde din comuna lor. Începând de a doua zi, urmau să se ocupe, unul dintre ei, cu munca de propagandă și agitație, celălalt, cu munca organizatorică la raion. După o pauză, îi întrebă pe ton imperativ: „S-a-nțeles?” Să fi spus că nu s-a înțeles, nu se cădea. Așa că dădură din cap în semn de aprobare. După altă pauză, tovarășul secretar vorbi, de data aceasta pe un ton mai puțin imperativ: „Vreo problemă, băi tovarăși?” Tăcură, cu ochii în pământ. „Hai, băi, că partidul vă ascultă, băi tovarăși!”, se auzi din nou vocea secretarului. Și atunci, făcând un pas înainte, unul dintre ei prinse curaj: „N-avem țoale, mă-nțelegi?”

Pe perete erau patru fotografii alb-negru, înrămate: Marx, Engels, Lenin, Stalin. De la dreapta la stânga, ordinea era inversă şi, cum pe vremea aceea, se privea mai ales de la dreapta la stânga, primul era întotdeauna tovarăşul Stalin, care zâmbea cu multe subînţelesuri pe sub mustaţă. Subînţelesurile nu le comenta nimeni, unii se fereau să o facă şi în gând.

Într-un colţ al încăperii, stătea ţanţoş steagul roşu cu secera şi ciocanul. E drept că se cam pusese praful pe el. Femeia de serviciu îl luase într-o dimineaţă să-l scuture, în curtea mică din faţa instituţiei, dar portarul, foarte vigilent, o trimisese rapid cu steagul înapoi: „Vezi, tovarăşa, că acuşi trece tovarăşii cu maşinile pe bulevard şi cine ştie ce crede că vrei să faci cu steagul…” Aşa că femeia de serviciu se gândi că e mai bine să renunţe să-l mai scuture, dacă tot nu i-a zis nimeni s-o facă.

Acum era şedinţă de redacţie pentru numărul de revistă care urma să intre la tipar peste câteva zile. Tovarăşii redactori, unii dintre ei scriitori de seamă ai momentului, veniseră din vreme, pentru că şedinţa era o bună ocazie să se întâlnească cu toţii, să mai afle o bârfă-două. Şedinţa începu însă mai repede decât trebuia, tocmai pentru că nu lipsea nimeni. După ce vreo doi luară cuvântul şi înfieraseră cu mânie proletară, fără să dea nume, pe acei confraţi care continuau să stea închişi în turnul de fildeş, refuzând să scrie pentru masele largi, populare, se trecu la sumar. Cum îndeobşte sumarul se stabilise în şedinţa anterioară şi era unul just, care, pe de o parte, dezvăluia putreziciunea literaturii burgheze, pe de alta, evidenţia superioritatea realismului socialist, mai era o singură chestiune de lămurit. Şi anume dacă nuvela încredinţată redacţiei de un tânăr scriitor merită să fie publicată. Pentru că redactorul-şef avusese unele îndoieli, o dăduse din timp celorlalţi redactori să o citească şi o trimisese chiar şi Tovarăşului, critic literar binecunoscut şi mai ales ideolog al literaturii noi, care trebuia să se adreseze maselor largi, populare. Tovarăşul se lăsa încă aşteptat, avea o altă şedinţă importantă. Să discute fără dânsul, nu se cuvenea, aşa că unul dintre redactori propuse o binevenită pauză.

Când să iasă din încăpere, auziră paşi precipitaţi pe scări. Era Tovarăşul, roşu la faţă. Pauza fu suspendată şi se trecu la discuţii. Nuvela, zise unul, era bine scrisă şi în general justă. Altul remarcă faptul că tânărul scriitor cunoştea destul de bine transformările satului dar că nu arăta în nuvelă entuziasmul ţăranilor faţă de Gospodăria Agricolă Colectivă. Un coleg încercă să-l contrazică fără succes. Un alt membru al redacţiei îşi luă inima în dinţi şi, cu emoţie în glas, întrebă dacă scena violului pe câmp, cu care se încheia nuvela, era în conformitate cu principiile sănătoase ale moralei proletare. În clipa aceasta se aşternu o tăcere apăsătoare şi toate privirile se îndreptară către Tovarăşul, care nu schiţă însă nici un gest. Drept pentru care unul şi mai îndrăzneţ spuse că violul nu e just şi scena trebuie tăiată. Se auziră câteva murmure şi iar se aşternu tăcerea. Văzând că nimeni nu mai doreşte să ia cuvântul, redactorul-şef interveni ferm: „Să ascultăm părerea Tovarăşului!” La fel de roşu la faţă, Tovarăşul, care urmărise vigilent dezbaterea, îşi drese glasul şi, cu o voce subţire, spuse: „Tovarăşi, să fim bine înţeleşi, aici, la noi, în literatură, nu ne întrebăm dacă violul e just sau nu. Problema e alta: este el tipic, tovarăşi? Reflectă el realitatea, tovarăşi?” Din nou se aşternu tăcerea. După care vocea subţire continuă: „Nu, tovarăşi, nu este tipic. Eu când violez, altfel procedez!”

Conform democraţiei de partid, invocată şi atunci şi acum, nu se putea să nu dai cuvântul tovarăşului, chiar dacă orele erau înaintate. Tovarăşul, un septuagenar uscăţiv, era şi dânsul un stimabil locuitor al comunei de la marginea Bucureştiului, altădată o aşezare de grădinari bogaţi, cu veche tradiţie. Acum era mai mult o îngrămădire de case cenuşii şi depozite cu garduri rupte, străbătută de o stradă principală asfaltată, pe care trecea, din când în când, un autobuz cu burduf, care scârţâia din toate încheieturile şi care, dimineaţa şi după-amiaza, era o imagine desăvârşită a drumului spre comunism, în zbor. Arhiplin, cu oameni agăţaţi unul de altul pe scări, reuşea într-un târziu să pornească, scoţând un nor de fum. Mirosul de motorină rămânea în aer minute bune, pentru a aminti de gloriosul zbor spre comunism.

Şedinţa era pe sfârşite, orele, cum spuneam, înaintate. De-afară se auzeau câinii lătrând. Dincolo de ferestre, o beznă teribilă. Totuşi nu se cădea să nu dai cuvântul bătrânului tovarăş, conform democraţiei. Dânsul era un vechi activist al partidului unic. Gurile rele spuneau că la tinereţe fusese chiar secretar de raion, cu munca de propagandă. Într-adevăr, nu se poate spune că în vremurile acelea alegerea fusese complet greşită, fiindcă uscăţivul reuşea să ducă la bun sfârşit câteva zeci de fraze, mai ales când era nemulţumit. Iar acum era nemulţumit, foarte nemulţumit. Pentru că la şedinţă participau şi „tovarăşele cadre didactice”, pentru că, inevitabil, după două-trei luni avea să vină primăvara, bătrânul tovarăş anunţă de la bun început că are de pus în discuţia adunării de partid „două probleme capitale ale comunei noastre”, care îi dădeau mare bătaie de cap, lui, secretarul de raion de altădată. Prima problemă era vinovăţia, clară ca lumina zilei, a „tovarăşelor cadre didactice” care „nu ştie să educe copiii comunei noastre”, fapt deosebit de grav. Primăvara, „după ce cetăţenii comunei împreună cu tovarăşii activişti de partid plantează copăcei, elevii îi rupe sau chiar îi scoate din rădăcină”. El a încercat de mai multe ori să-i prindă şi să le tragă o mamă de bătaie, cum i se trăgea lui când era ucenic, dar „elevii nu a stat, a fugit pe stradă”. A reclamat la miliţie şi la şcoală. La miliţie, i-au spus că de „elevii care rupe copăcei” se ocupă tovarăşii de la şcoală. La şcoală, nu l-a găsit pe director, dar ştie de la vecini că e rău şi nu vrea să-l asculte. Prin urmare, ca şi tovarăşii de la miliţie, şi el crede că „tovarăşele cadre didactice e de vină că nu educă elevii”.

Cum orele erau şi mai înaintate, i se promise de la prezidiu că se vor lua măsuri severe, la nivel de comună, împotriva cadrelor didactice şi i se ceru să treacă la a doua problemă capitală, prima fiind ca şi rezolvată. După ce, roşu la faţă, mai înfieră o dată cadrele didactice, care nu educă elevii să nu rupă copăcei, uscăţivul, mic de statură, se ridică în vârful picioarelor şi trase concluzia: „Asta e, tovarăşi, vă spun eu, dacă nu ştiţi, asta e în comuna noastră care construieşte socialismul: scandal, corupţie, furt de mangla butelii!”

Era frig, sufla un vânt îngheţat iar soarele se arăta din când în când, fără prea multă speranţă că la orele prânzului s-ar putea încălzi. Cum însă biletele, scumpe, fuseseră cumpărate din timp, pentru a nu avea surprize neplăcute, cei doi amici se îmbrăcară gros şi plecară la stadion.

Marele meci trebuia văzut neapărat, era o ocazie rară, un meci de cupe europene, aici, la Bucureşti, ca să nu mai punem la socoteală meritul echipei româneşti care, iată, se calificase într-o etapă superioară a competiţiei. Pe vremea aceea, la stadion se mergea foarte devreme, altfel riscai să nu mai poţi ajunge la locul plătit.

Cei doi amici stătură la coada binecuvenită de la una dintre intrările în stadion. Aici era un baraj de miliţieni şi alţi tovarăşi şi mai ales era un miros insuportabil de alcool, pentru că miliţienii şi ceilalţi tovarăşi confiscau sticlele cu băuturi ale paşnicilor spectatori şi, furioşi, le trânteau de pământ. Desigur, era strict interzis să intri cu băutură pe stadion şi cum nu era vreme de discuţii, se găsise soluţia cea mai simplă: control corporal şi la sacoşă, o înjurătură de mamă şi aruncarea furioasă a sticlei pe ciment. După care, liber la meci. E drept că unii dintre cetăţenii controlaţi mergeau şovăielnic, fie pentru că băuseră suficient de dimineaţă, fie pentru că erau firi sensibile la mirosul de alcool.

Cei doi amici nu băuseră nimic de dimineaţă, nici nu erau firi sensibile la mirosul de alcool, aşa că străbătură cu succes zona minată. Intraţi pe stadion, aveau însă mari emoţii. În primul rând, fiindcă era frig şi mai erau vreo trei ore bune până la începerea meciului. În al doilea rând, pentru că ar fi dorit ca în zona în care aveau bilet să nu fie spectatori cu sirene, trompete, tobe şi alte accesorii de produs zgomot. Ca măcar acolo, în sectorul lor, să fie o oază de linişte, în vacarmul general de pe stadion. Aveau şi o teorie, cei doi amici: una e să-ţi sune sirena în ureche patru ceasuri, alta e să o auzi de la distanţă, stadionul fiind, de altfel, foarte mare.

Se aşezară pe locurile înscrise pe bilete. În spatele lor era o mulţime de cetăţeni paşnici, cu steaguri în culorile echipei gazdă. Locurile din faţa lor erau deocamdată goale, păzite din ochi de doi indivizi cu paltoane şi căciuli. Părea neobişnuit, pentru că stadionul era deja aproape plin. Cei din spate nu desfăşuraseră încă steagurile. Deşi ştiau că nu e frumos să întorci capul şi să spionezi, cei doi amici nu rezistară tentaţiei şi observară gesturile ciudate ale celor din spate, repetate când miliţienii din tribună se uitau în altă parte. Paşnicii cetăţeni ridicau steagurile înfăşurate şi le puneau la gură. Într-un târziu, tot trăgând cu ochiul, aflară secretul acestui gest ritualic: cozile steagurilor erau nişte tuburi de plastic din care cetăţenii sorbeau băutura favorită şi se distrau copios, printre înghiţituri. Fiind profesor de matematică, unul dintre cei doi amici calculă rapid. În coada steagului cel mare putea încăpea cel puţin un litru de băutură, în coada celui mic, cam o jumătate de litru. Cum pe rândurile din spatele lor, erau vreo 20 de steaguri mici şi vreo 10 mari, se poate face cu uşurinţă socoteala.

Mai erau două ore până la începerea marelui meci când, la un semn făcut de cei doi indivizi cu paltoane şi căciuli, locurile goale fură ocupate în grabă de un grup de tineri îmbrăcaţi la fel: scurte de fâş, căptuşite, de culoare gri închis, mănuşi de lână şi fesuri roşii, cu moţ. Se aşezară într-o linişte desăvârşită, de-a dreptul suspectă. După un timp, cei doi amici îşi dădură seama că tinerii erau surdo-muţi şi atunci gândiră cu glas tare: „Mare noroc avem, ăştia nu fac zgomot!” În spate, continuau degustarea periodică din cozile steagurilor şi comentariile despre şansele echipei gazdă în confruntarea cu adversarul atât de bine cotat. Cei doi amici erau încântaţi atât de locurile foarte bune, cât şi de oaza de linişte în care nimeriseră. Aşa noroc pentru urechi sensibile, mai rar!

Dar, când mai era o oră şi jumătate până la începutul meciului, unul dintre cei doi indivizi cu paltoane şi căciuli se ridică în picioare şi făcu un gest energic, cu mâna. Instantaneu, tinerii îmbrăcaţi la fel scoaseră din buzunare fluiere metalice, argintii, asemănătoare cu cele ale miliţienilor sau ale pionierilor.

La următorul gest energic, toţi începură să fluiere din răsputeri, cu o bucurie nebună în priviri!

În soba de teracotă din cabinetul directorului ardeau câţiva coceni. Nu mai era mult până la ora indicată, când lumina trebuia stinsă în toată şcoala, din motive de economie. Ora indicată era 17,00, orice abatere putând fi, în caz de control, sancţionată cu amendă şi cu punerea în discuţia organizaţiei de bază a vinovatului. Aşa se construia, pe vremea aceea, societatea socialistă multilateral dezvoltată. În sălile de clasă, unde în sobe, tot din motive de economie, nu mai ardea nimic, elevii cu căciuli şi mănuşi dădeau semne de nervozitate. Afară era deja întuneric. Singurul bec de pe stradă fusese spart şi el la ultimul viscol.

Directorul moţăia, în aşteptarea orei indicate, când pleca în control să se convingă că toate luminile din şcoală au fost stinse. Aceasta era grija supremă iarna, la lăsarea serii. Se răspândise chiar zvonul că în repetate rânduri, la un liceu binecunoscut din oraş lumina se stingea cu o oră mai târziu şi că, fiind pârâţi de un binevoitor, profesorii au fost acuzaţi în bloc de sabotaj.

Şi cum pe vremea aceea toată lumea credea în zvonuri, directorul îşi luase binecuvenita măsură de precauţie. Tot ca măsură de precauţie, lipise peste eticheta sticlei de coniac o altă etichetă, pe care scrisese caligrafic „Decretul 400”. Decretul cu pricina interzicea consumul de băuturi alcoolice în instituţii. Soluţia fusese apreciată ca ingenioasă de colegii săi care, în recreaţii, dădeau o fugă la director, bineînţeles pentru a aprecia o dată în plus năstruşnica idee. Prin alte părţi, adică instituţii, se bea tot coniac, dar din ceşti mari, pentru a se putea susţine, în caz de control inopinat, că e ceai. Desigur, în această situaţie, mai ales dacă lumina era stinsă, nu se mai putea pune problema sabotajului.

Aşezat la biroul jupuit, care fusese cândva o catedră, directorul fu trezit brusc din moţăială. Uşa se deschise larg şi directorul văzu mai întâi o mână cu degetele întinse. Abia apoi apăru în încăpere un bătrânel slab, cocoşat, îmbrăcat în civil. Până să ascundă sticla cu „Decretul 400”, directorul auzi un glas răstit: „Sînt colonelul Spuzeală de la Miliţia Capitalei!” „A-am o-o-noarea”, se bâlbâi directorul, dar n-apucă să se ridice în picioare, pentru că bătrânelul continuă pe acelaşi ton: „Am venit să-l arestez pe Şveicu! Unde-i Şveicu?” Directorul răsuflă uşurat: „Păi, un’ să fie? În curtea şcolii!” După care se gândi că s-ar cuveni totuşi să-i dea o mână de ajutor bătrânelului, deşi din stradă se auzeau tropăieli. Numai că bătrânelul îmbrăcat în civil dispăruse. Uitându-se pe fereastră, directorul văzu o dubă şi miliţieni care înconjurau, în pas alergător, şcoala. Aşa că renunţă. Ca măsură de precauţie, ascunse sticla sub birou.

Şveicu era un fost elev al şcolii, acum trecut de vârsta pubertăţii. Nu se ştie cine şi de ce îl poreclise astfel, era întru totul inexplicabil. După ce fusese plecat o perioadă din cartier, Şveicu, nostalgic probabil, îşi luase obiceiul să vină în curtea şcolii, la terminarea cursurilor. Bătea pe cine îi ieşea în cale, fără să aleagă. După acest antrenament zilnic, fuma o ţigară. Dacă era cumva deranjat, arunca o nevinovată piatră într-unul din geamurile şcolii. Şi cum nu-l puteau prinde iar geamurile se scumpiseră, profesorii şcolii se gândiseră că e mai bine să nu-l deranjeze. Se spunea că Şveicu avea un dosar gros la Miliţie, bătăi, furturi, spargeri şi alte nemernicii, că fusese urmărit prin tot Bucureştiul, dar în zadar. Acum iată, îşi zicea directorul, un bătrânel cocoşat îi venise de hac. Drept pentru care, văzând că duba e la locul ei, după ce stinse lumina, se grăbi să iasă în curtea şcolii. Nu vroia să piardă ocazia.

Şi n-o pierdu. În curte, în întuneric, se distingeau, aliniate, în poziţie de drepţi, siluetele miliţienilor. Înseamnă că Şveicu e deja legat, în dubă. Dar n-avu timp să-şi ducă gândul la capăt, pentru că auzi acelaşi glas răstit: „Tâmpiţilor! Turmă de imbecili! Cinşpe oameni şi l-aţi scăpat! Vă ia mama dracului!” Tăcere. Şi mai înfuriat, bătrânelul cocoşat se îndreptă spre unul dintre cei cincisprezece: „Plutonier! Un pas în faţă!” Plutonierul se execută: „’Trăiţi, tovarăşe colonel, ne ia mama dracului!” „Marş la dubă, imbecililor!”

După ce siluetele dispărură din curte şi urcară în dubă, directorul se întoarse în şcoală şi încuie uşa. Cum trebuia să încuie şi uşa din celălalt capăt al coridorului, porni agale. Aproape de uşă se vedea luminiţa unei ţigări. Şveicu fuma liniştit. Când directorul se apropie, zise imitând glasul bătrânelului cocoşat: „Marş la dubă, imbecililor!” Şi aruncând ţigara, plecă cu grijă, fără să trântească uşa.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă


Hello world!


Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.